Dumnezeu se traieste...

Dumnezeu…cine este Dumnezeu? Sau ce este Dumnezeu...

Dacă încerci să Îl defineşti pierzi esenţa. Dumnezeu nu poate fi definit. El există, fără urmă de îndoială, dar  nu poate fi definit. De ce?

Pentru început aş vrea să afirm că nu există mai mulţi dumnezei. Există Unul singur, a toate creator (şi a ceea ce se vede şi a ceea ce nu se vede). Că Îl numim Allah, sau Dumnezeu, tot Acelaşi este. Gândiţi-vă un pic. Nu pot fi doi sau mai mulţi creatori ai unui univers. Sau mai multor universuri! Nu se poate a exista mai mulţi unici. Allah, Dumnezeu, Zoroastru, trebuie să se contopească într-unul Singur, căci altfel nu ar fi posibilă  creatia si credinţa. Este vorba, în esenţă de un singur Dumnezeu, dar numit diferit în regiuni diferite. Cum spunea cineva, într-o carte despre găurile negre, singura singularitate în universul ăsta este Dumnezeu. În paranteză fie spus, Hawking, care nu acceptă, din câte am văzut eu, existenţa lui Dumnezeu, şi pe care îl interesează momentul zero al naşterii universului, spune că universul s-a creat singur. Eu spun că, singura condiţie “sine qua non” de naştere a universului, făra a fi creat, este ca acest univers care s-a autocreat să fie CONŞTIENT! Şi asta înseamnă Dumnezeu.

Revenind la definirea lui Dumnezeu... Nu poate fi definit. Din simplu fapt că nu există cuvinte care să-L definească. Am tot încercat de câţiva ani să Îl înţeleg. Şi de fiecare dată când spun “uite, L-am înţeles”, mi se mai revelează ceva în plus. De fapt, revelaţiile sunt în funcţie de nivelul tău de conştiinţă. Căci dacă conştiinţa nu ţi-ar permite o anumită înţelegere, atunci nici nu vei avea o revelaţie. Simplu!

Dumnezeu, în măreţia Lui, ni se revelează pe măsură ce Îl putem înţelege! Căci dacă s-ar arăta dintr-o data ar exista două posibilităţi. Ori am înnebuni, ori nu am înţelege o iotă.

Aşadar, Dumnezeu nu este iubire, căci ar însemna că are un antagonist. Ura. Dar lucrurile nu stau aşa, întrucât Dumnezeu este singularitate. Asta înseamnă că nu poate exista ceva de aceeaşi “mărime” cu El, indiferent dacă este agonist sau antagonist. Dumnezeu nu este bunătate, căci există un antagonist al bunătăţii. Există răutate. Şi după raţionamentul de mai sus, nu poate exista ceva de acelaşi fel cu El. Dumnezeu nu poate fi bucurie căci există tristeţe. Dumnezeu este Iubire Necondţionată. Ăsta este singurul lucru pe care îl ştiu despre Dumnezeu. În rest, că este Atotputernic, Omniscient, Omnipotent, Omniprezent, că este iubire, pace, bucurie, dragoste, acestea sunt cuvinte prea sărace pentru a-L putea descrie. Dumnezeu este conştient,  este Conştiinţă. Este viu dar nu localizat într-un singur loc. Este pretutindeni. Este.  Dumnezeu nu se defineşte, Dumnezeu se trăieşte. Dumnezeu nu se vede, Dumnezeu se percepe. Dumnezeu se experimentează. Dumnezeu se simte!

De aceea spun că dacă încercăm să-L definim, Îl limităm. Ori Dumnezeu este nelimitat. Îl micşorăm. Iar Dumnezeu este infinit, fără limite...

varsta...

Vorbeam astăzi cu cineva despre ceea ce am scris eu şi implicit despre existenţa lui Dumnezeu. Şi îmi spunea că el nu crede în existenţa unor structuri superioare. De ce există oameni care nu cred  în astfel de existenţe? Şi de ce lor li se pare o prostie aceste  lucruri iar nouă cea mai mare descoperire? Cea mai mare realizare? Este cumva normal. E în firea lucrurilor.

Am să încerc să explic acest lucru...

Citeam deunăzi “Ierarhiile cereşti” ale Sfântului Dionsie Areopagitul. Şi în acea carte scrie că există nouă ceruri, al zecelea fiind al lui Dumnezeu. Sunt structuri superioare oamenilor, structuri ce au evoluat sau au fost aşa creaţi. Eu cred că sunt evoluaţi, măcar până la un anumit nivel. Ei, aşa cum există mai multe niveluri de existenţă şi, de ce nu, de conştiinţă în ceruri, tot aşa există şi niveluri de conştiinţă pe Pamânt. Sunt straturi, straturi. Unii se „integrează”  în straturile inferioare, alţii în straturile superioare. Acum, ce îi face pe unii să fie mai “sus” iar pe alţii mai “jos”?

Simplu. Conştiinţa şi implicit vârsta fiecarui spirit. Trebuie să fac o paranteză şi să spun că noi nu suntem corpul fizic pe care-l vedem în oglindă. Noi de fapt  suntem un spirit  ce are câteva miliarde de ani vechime sau vârstă, şi care ne tot încarnăm şi reîncarnăm la nesfârşit. De fapt o să fie şi un sfârşit. Dar mai durează. Revenind... deci nivelul de conştiinţă ne determină locul sau spaţiul sau cerul unde vom ajunge după ce vom pleca din această lume. Unde vom ajunge provizoriu.

Să fiu mai concret. Oamenii care au o vârstă mai mică şi deci mai puţine încarnări au un nivel de conştiiţă jos. Aceşti oameni nu au capacitatea de a percepe pe Dumnezeu şi structurile superioare nouă. Ei cred că numai ceea ce se vede există şi lumea se rezumă doar la ceea ce este vizibil. Dar trebuie reţinut că nu sunt de “condamnat”  căci şi cei cu o conştiinţă superioară au trecut prin acest stadiu. Este un stadiu obligatoriu. “orice călătorie lungă începe cu un prim pas” spune o vorbă înţeleaptă. Ca să ajungi în clasa a doisprezecea trebuie să începi şcoala cu clasa întâi. Singura lor problemă care merită a fi condamnată ar fi că în baza liberului lor arbitru nu acceptă sub nici o formă “altceva” fiind şi categorici.

Oamenii sau spiritele, să fiu mai corect, care au o vârstă mare au şi o conştiinţă ridicată, ceea ce îi permite să trăiască cu certitudinea existenţei structurilor superioare oamenilor, şi chiar să comunice cu ele.

 Atunci când se vor pleca de pe Pământ aceste spirite se vor întoarce în cerul corespunzător nivelului de conştiiţă atins. Se vor întoarce în acelaşi cer sau mai sus.

În funcţie de progresele făcute.

    

 

Premiul Nobel

Am găsit un mail remarcabil. Cu toate că nu este „pe lungimea de undă” a blogului, totuşi, am decis sa-l public(după ce i-am verificat veridicitatea) în onoarea acestui mare om.

În 1985 românii trăiau exagerările epocii de aur impuse de regimul Ceauşescu. Deşi în ţară sărăcia era lucie, aspiraţiile lui Nicolae Ceauşescu nu ţineau deloc cont de această stare de fapt. În ciuda alimentelor date pe cartelă, a întreruperilor repetate de curent electric, a lipsei căldurii din apartamente, Ceauşescu spera în acea perioadă să obţină nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace... 

Se făcuseră toate demersurile în acest sens. În acest context, decernarea acestui premiu era aşteptată cu mare interes de clasa conducătoare. Şi, surpriză! România câştigă, într-adevăr, Premiul Nobel ! Şi încă o surpriză: nicidecum pentru Nicolae Ceauşescu!

În acel an Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizaţiei "International Physicians for the Prevention of Nuclear War" (în traducere, "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear"). Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român! Nu era un român emigrant, care fugise din tară, ci un român care trăia în România condusă de Nicolae Ceauşescu. Numele său este  IOAN MORARU  şi, spre jena naţiunii noastre uneori nerecunoscătoare, a rămas încă  un ilustru necunoscut printre compatrioţii săi. După ce a primit celebra distincţie, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând ierta şi trece cu vederea că alt român "i-a furat premiul lui Ceauşescu..."

Ioan Moraru, un laureat Nobel în anonimat, a murit în 1989, doar cu trei zile înainte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină.... Domnia sa a continuat munca de cercetare începută de Victor Babeş în domeniul anatomiei patologice, remarcându-se prin numeroase descoperiri de profil. A condus Institutul de Anatomie Patologică din Bucureşti, în acest loc unul din amfiteatre purtându-i acum numele.

Premiul Nobel pentru Pace primit la Oslo, în 1985, Moraru l-a împărţit cu doi colegi: un rus şi un american. Este vorba de Mihail Kuzin, din fosta URSS şi Bernard Lown, din SUA. Cei trei se cunoşteau din anii '60 şi, la iniţiativa lui Moraru, ei  au decis să înfiinţeze o Organizaţie mondială pentru prevenirea războiului nuclear. Cu atât mai mare este meritul acestui savant român, ajuns la conducerea acestei Organizaţii, în condiţiile în care el nu a reuşit în România de atunci să înfiinţeze o filială a acesteia şi la Bucureşti, deşi încercase aşa ceva.

Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat marele Premiu Nobel! De altfel, Ioan Moraru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut şi a trăit în România. Ceilalţi laureaţi: George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american, născut în România, specialist în biologia celulară, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve. Elie Wiesel, un scriitor evreu american originar din Sighetu Marmaţiei, supravieţuitor al Holocaustului, a primit Nobelul pentru Pace în 1986. Herta Muller, născută în Banat, a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania .