Terapia prin credinta

„Dacă puţină ştiinţă depărtează de Dumnezeu, multă ştiiţă apropie de Dumnezeu”.

                                                                                                  R.Bacon

Spre deosebire de ştiinţele medicale care consideră boala ca pe o realitate relativ autonomă, care poate fi tratată cu mijloace tehnice, creând astfel bolnavului impresia că vindecarea depinde exclusiv de acţiunea medicului şi că bolnavul nu trebuie decât să aştepte pasiv vindecarea bolii, concepţia religioasă oferă o perspectivă mult mai largă şi mai profundă privind cauzele şi semnificaţia bolii, precum şi mijloacele posibile de prevenire şi tratament.

Deşi cele două concepţii nu sunt deloc incompatibile, ele evoluează de obicei independent şi nu se întâlnesc decât foarte rar într-o concepţie comună care ar corespunde mult mai bine complexităţii şi subtilităţii fenomenelor cu care suntem confruntaţi.

Deşi după cum arată J.S. Levin şi H.Y. Vanderpool, s-a constatat că pacienţii care duc o viaţă religioasă au o sănănate mai bună, o incidenţă mai mică a bolilor cardiovasculare şi o tensiune arterială mai mică, deşi după cum arată Y.Kaufman, activitatea religioasă reduce riscul de apariţie a bolii Alzheimer, după cum arată Byrd, rugăciunile au dus la ameliorarea evoulţiei unor bolnavi cardiaci internaţi la terapie intensivă, deşi după cum arată H.Benson, s-a demonstrat prin mijloace ştiinţifice influenţele rugăciunii asupra organismului uman, deşi după cum arată Larimore, credinţa în Dumnezeu are o influenţă atât de mare asupra stării de sănătate, încât absenţa ei ar putea fi considerată factor de risc pentru apariţia unor boli, totuşi cele două concepţii continuă să evolueze independent, sţiinţele medicale ignorând rolul pe care religia  l-ar putea avea în procesul de vindecare al bolnavilor.

R. Bacon spunea că dacă puţină ştiinţă depărtează de Dumnezeu, multă ştiiţă apropie de Dumnezeu. Iar Velimirovici spunea că „cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu cu atât Îl vede pe Dumnezeu mai mare şi pe sine mai mic. Cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât omul se vede pe sine mai mare şi pe Dumnezeu mai mic”.

Aşa cum spuneau dacii, cum că înainte să vindeci trupul trebuie să vindeci sufletul, aşa spun şi Sfinţii Părinţi că, pe lângă bolile trupului mai există şi bolile sufletului, pentru că omul nu are numai trup ci şi suflet. J.C. Larchet vorbeşte de o adevărată patologie spirituală. Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că mai mult suferă sufletul de păcate decât trupul de boli.

Dar ce este sufletul? Marea majoritate a oamenilor de ştiinţă consideră sufletul o parte a minţii, iar mintea parte emergentă a creierului. Sfinţii Părinţi arată însă că sufletul este partea imaterială a fiinţei. El reprezintă forţa vie care structurează elementele materiale din acre este format corpul material. După cum arată Sf. Ioan Damaschin, sufletul este substanţa vie, nemuritoare, invizibilă ochilor noştrii, raţională, spirituală, liberă, voliţională, activă şi schimbătoare. Deci pe lângă structura materială, omul mai are şi o structură imaterială. Dar şi sufletul se poate îmbolnăvi, iar bolile sufletului influenţează starea de sănatate a corpului fizic.

Bolile sufletului sunt împărţite în patimi ale minţii, aşa cum ar fi lipsa de credinţă, mânia, amărăciunea, furia, ură de semeni, pizma, calomnia, judecarea, tristeţea fără măsură, frica, laşitatea, cearta, gelozia, slava deşartă, mândria, ipocrizia, minciuna, lăcomia, iubirea de avuţii pământeşti, trândăvia, îngâmfarea, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, prefăcătoria, şiretenia, falsitatea, şi altele, apoi patimi ale trupului aşa cum ar fi lăcomia pântecelui, îmbuibarea, beţia, desfrâul, plăcerea simţurilor, apoi patimi neruşinate cum ar fi tâlhăria,  hoţia, uciderea, ghicitul, vrăjile, distracţiile şi altele.

Toate patimile sunt importante, dar după cum arată Sf. Maxim Mărturisitorul, la baza tuturor păcatelor se află iubirea egoistă de sine.

Va urma