despre moarte...

Astăzi vreau să scriu despre un subiect mai greu accesibil pentru majoritatea oamenilor. Despre moarte. De la început vreau să specific că vorbesc despre moartea naturală şi nu despre sinucideri. Căci sinuciderile implică multe şi nedorite complicaţii!

Moartea, în ziua de azi este văzută ca ceva înspăimântător. Ca o pierdere. A celui drag, a prietenului, a poetului (asta apropos de ce s-a întâmplat zilele astea). De ce percepem astfel lucrurile?

Pe vremea dacilor, moartea era văzută ca un eveniment pozitiv în viaţa comunităţii şi pentru chiar viaţa celui decedat. La aşa zisa îmormântare se chefuia si se râdea, era o mare veselie. De ce? Pentru că, atunci credinţa era că cei ce au murit se întorc acasă. Punctul de referinţă (ca în fizică) era altul. Noi, aparţiem cerurilor şi venim pe Pământ doar în vizită. După ce suferim aici cât suferim, ne întoarcem acasă. Viaţa era văzută ca o mare CĂLĂTORIE.

De aproximativ 1500 de ani, de când biserica a hotărât scoaterea ideii de reîncarnare din Biblie şi din viaţa oamenilor, ne-a fost indusă GREŞIT ideea cum că nu avem decât o viaţă. O viaţă dar care nu prea îşi găseşte rostul. Sensul vieţii pe Pământ nu poate fi explicat doar printr-o viaţă. Minţindu-se cu privire la acest lucru a trebuit să minta şi cu privire la altele, căci erau înlănţuite. Şi atunci s-au schimbat multe din ceea ce se numeşte sensul vieţii omului pe Pământ, din existenţa Creatorului, din crearea noastră ca spirite şi multe altele. Care, au rămas fără un răspuns plauzibil. Iar explicaţiile date de ei sunt de-adreptul hilare.

Aşadar, de 1500 de ani suntem învăţaţi ALTCEVA. În mod artificial. Având în conştiinţa colectivă această minciună, am fost nevoiţi să acceptăm că avem o singură viaţă şi că atunci cănd o pierdem pierdem tot. De asemenea ataşamentele carese formează într-o viaţă ne determină să reacţionăm astfel. Căci în religiile indiene, în esoterism, suntem învăţaţi că ataşamentele nu trebuie să aibă loc într-o viaţă de om.  Oamenii sunt speriaţi de moarte din ignoranţă. Nu ştiu sau nu vor să afle nimic despre moarte şi, prin urmare  neştiind nimic despre asta, îi sperie.

Dacă, aşa cum am învăţat la fizica mecanică, schimbăm punctul de referinţă, viziunea noastră asupra fenomenului numit moarte se schimbă, de asemenea. Simplă fizică. Asadar...

Suntem spirite vechi de câteva miliarde de ani, ce trebuie să evoluăm, să trecem prin toate etapele evolutive(ca la grădiniţă, scoală, din clasa I-a până într-a XII-a, facultate, ş.a.m.d.). Pentru asta trebuie să ne încarnăm şi să ne reîncarnăm, până ne învăţăm „lecţiile”. Trăim în astral sute de ani pământeşti iar pe Pământ zeci de ani. Atunci, de cine aparţinem, de Pământ sau de Astral? În câteva miliarde de ani am trăit maxim câteva milioane de ani încarnaţi. Atunci? Mai este justificată tristeţea unei treceri dincolo? Căci acolo trăieşti în continuare, chiar dacă nu eşti în stare să percepi această existenţă.

În curând vom reveni la această credinţă. Care este credinţa de fapt. Şi care este în măsură să ne facă într-adevăr să percepem ADEVĂRUL.