Postul

Mâine începe postul. Este o stare de exaltare, de smerenie, de bucurie sufletească. Este, cred, o stare de bucurie a spiritului. O stare de bucurie a ta. Căci, tu nu eşti corpul fizic ce-l vezi în oglindă. Tu eşti spirit. Tu eşti veşnic. Tu eşti parte din dumnezeire. Te foloseşti de corpul ăsta cât stai pe pământ. După ce nu mai ai nevoie de el, îl arunci. Sau, dacă n-ai grijă de el, te lasă el pe tine. Dar te întorci iar şi iar... 

Dar, ce înseamnă de fapt postul? Ce spune biserica şi ce ar trebui să spună? La ce foloseşte postirea?

În primul rând, postul înseamnă înfrânare. De la ce? Şi de ce? Se posteşte de la produse animale. Îţi interzici mâncarea de produse de origine animală, alool, tutun. Asta la exterior. Iar la interior, îţi interzici gandurile negative, răutăcioase la adresa ta sau altora, înjurăturile şi altele asemenea.  De ce să ţii post? Pentru că în timpul postului se întâmplă două lucruri.

Unul, de natură exterioară, de purificare a trupului. Căci carnea şi produsele din carne, nemaivorbind de salamuri sau parizeruri (care pe lângă o fărâmă din carne, au numai chimicale, poporţia fiind de 3-5% pentru carne şi 95-97% pentru cu totul altceva, altele decât carnea) sunt cele care conţin cele mai multe toxine. Şi aşa, nemaiutilizând produsele care conţin reziduri toxice corpul elimină pe cele pe care le are, iar la un moment dat devine mai pur. Se detoxifiază.

Al doilea, de natură spirituală, de umilire a trupului şi de înălţare a spiritului (cine se simte deja ofuscat la citirea acestor rânduri, înseamnă că are o problemă cu mândria).

Dacă privezi corpul fizic de mâncare, de băutură, de tutun şi de gânduri necurate atunci pe lângă detoxifiere vei avea şi un efect, de asemenea foarte benefic, de spiritualizare.

Biserica spune că trebuie să ţii post. Să te înfrânezi de la “cele necuviincioase”. Dar de ce, nu spune. Vă spun eu. Pentru că astfe poţi creşte spiritual. Pentru că astfel, îţi aduci aminte de ce ai venit pe pământ. Pentru că astfel iţi aduci aminte cine eşti. Şi aducându-ţi aminte cine eşti, ştii că te reîncarnezi. Iar biserica nu acceptă, din păcate, acest lucru. Dacă ar accepta, uşor, uşor, viaţa ar fi înţeleasă cu totul atfel. Şi ne-ar fi mai bine. Oricum timpurile astea sunt aproape...

Postirea  se face atât la nivel spiritual cât şi la nivel fizic. Nu e nici una mai importantă, amândouă sunt la fel de importante. Se îmbină. Nici nu le poţi delimita net. Biserica spune că nu trebuie să te lauzi când ţii post, să nu spui. Totul trebuie să se întâmple numai cu tine. şi în tine. Eu spun că poţi spune că ţii post. Cu condiţia ca postul pe care îl începi să fie unul sincer. Atunci când începi un post doar aşa că “dă bine”, atunci nu faci decât să te păcăleşti pe tine. Poţi păcăli pe alţii, dar la ce foloseşte? Pentru genul ăsta de oameni spune biserica să nu te “făleşti”. Eu spun că, oricum este o aberaţie să ţii un post doar să te admire unul sau altul. Nu este în firea lucrurilor. Nu are nici o logică. Nu este normal. Nu Îl poţi păcăli pe Dumnezeu! Nu te poţi păcăli pe tine însuţi!

 Marea majoritate a  oamenilor considera postul un chin. Ce chinuială, oameni buni? Şi chiar dacă te chinui un pic, plata este înzecită. Oare un om, pe planeta asta nu trebuie să se chinuie deloc? Dacă ne gândim că ne ducem la scoală şi învăţăm să scriem, este o chinuială, nu? Dacă nun e-am chinui, ce s-ar întâmpla? Am rămâne analfabeţi. Mai departe, termini cum termini o scoală, în funcţie de strădania ta, sau de chinuiala ta, şi te măriţi sau te însori. Nu este tot o chinuială? Te poţi mărita cu un bogat, dar vă spun că acele “fufe” au o mare chinuială sufletească. Toată lumea, la un moment dat, indiferent de câţi bani va avea se va chinui. Când vei muri, tot te vei chinui. Şi după aceea şi mai mult. Căci nu te-ai “chinuit” pentru a-ţi aranja şi cealaltă viaţă. Sau următoarea.

Prin post creşte voinţa. Este un exerciţiu bun de creştere a voinţei. Iar odată cu creşterea voinţei devii mai puternic. Oare nu este bine să fii mai puternic? Nu trebuie să faci un sacrificiu atunci când vrei să obţii o calitate? Cum să le primşti, sau cum să le dobândeşti, dacă nu încerci? Stând în pat sau în baruri? Nu. Dacă vrei să câştigi o cursă, trebuie să te înscrii şi să participi. Trebuie să alergi, dacă vrei să câştigi crosul. Căci nu va veni nimeni să îţi dea diploma  de câştigător dacă tu nu participi.

Cam atât pentru acum. Restul, poate mai târziu.

Dumnezeu se traieste...

Dumnezeu…cine este Dumnezeu? Sau ce este Dumnezeu...

Dacă încerci să Îl defineşti pierzi esenţa. Dumnezeu nu poate fi definit. El există, fără urmă de îndoială, dar  nu poate fi definit. De ce?

Pentru început aş vrea să afirm că nu există mai mulţi dumnezei. Există Unul singur, a toate creator (şi a ceea ce se vede şi a ceea ce nu se vede). Că Îl numim Allah, sau Dumnezeu, tot Acelaşi este. Gândiţi-vă un pic. Nu pot fi doi sau mai mulţi creatori ai unui univers. Sau mai multor universuri! Nu se poate a exista mai mulţi unici. Allah, Dumnezeu, Zoroastru, trebuie să se contopească într-unul Singur, căci altfel nu ar fi posibilă  creatia si credinţa. Este vorba, în esenţă de un singur Dumnezeu, dar numit diferit în regiuni diferite. Cum spunea cineva, într-o carte despre găurile negre, singura singularitate în universul ăsta este Dumnezeu. În paranteză fie spus, Hawking, care nu acceptă, din câte am văzut eu, existenţa lui Dumnezeu, şi pe care îl interesează momentul zero al naşterii universului, spune că universul s-a creat singur. Eu spun că, singura condiţie “sine qua non” de naştere a universului, făra a fi creat, este ca acest univers care s-a autocreat să fie CONŞTIENT! Şi asta înseamnă Dumnezeu.

Revenind la definirea lui Dumnezeu... Nu poate fi definit. Din simplu fapt că nu există cuvinte care să-L definească. Am tot încercat de câţiva ani să Îl înţeleg. Şi de fiecare dată când spun “uite, L-am înţeles”, mi se mai revelează ceva în plus. De fapt, revelaţiile sunt în funcţie de nivelul tău de conştiinţă. Căci dacă conştiinţa nu ţi-ar permite o anumită înţelegere, atunci nici nu vei avea o revelaţie. Simplu!

Dumnezeu, în măreţia Lui, ni se revelează pe măsură ce Îl putem înţelege! Căci dacă s-ar arăta dintr-o data ar exista două posibilităţi. Ori am înnebuni, ori nu am înţelege o iotă.

Aşadar, Dumnezeu nu este iubire, căci ar însemna că are un antagonist. Ura. Dar lucrurile nu stau aşa, întrucât Dumnezeu este singularitate. Asta înseamnă că nu poate exista ceva de aceeaşi “mărime” cu El, indiferent dacă este agonist sau antagonist. Dumnezeu nu este bunătate, căci există un antagonist al bunătăţii. Există răutate. Şi după raţionamentul de mai sus, nu poate exista ceva de acelaşi fel cu El. Dumnezeu nu poate fi bucurie căci există tristeţe. Dumnezeu este Iubire Necondţionată. Ăsta este singurul lucru pe care îl ştiu despre Dumnezeu. În rest, că este Atotputernic, Omniscient, Omnipotent, Omniprezent, că este iubire, pace, bucurie, dragoste, acestea sunt cuvinte prea sărace pentru a-L putea descrie. Dumnezeu este conştient,  este Conştiinţă. Este viu dar nu localizat într-un singur loc. Este pretutindeni. Este.  Dumnezeu nu se defineşte, Dumnezeu se trăieşte. Dumnezeu nu se vede, Dumnezeu se percepe. Dumnezeu se experimentează. Dumnezeu se simte!

De aceea spun că dacă încercăm să-L definim, Îl limităm. Ori Dumnezeu este nelimitat. Îl micşorăm. Iar Dumnezeu este infinit, fără limite...

varsta...

Vorbeam astăzi cu cineva despre ceea ce am scris eu şi implicit despre existenţa lui Dumnezeu. Şi îmi spunea că el nu crede în existenţa unor structuri superioare. De ce există oameni care nu cred  în astfel de existenţe? Şi de ce lor li se pare o prostie aceste  lucruri iar nouă cea mai mare descoperire? Cea mai mare realizare? Este cumva normal. E în firea lucrurilor.

Am să încerc să explic acest lucru...

Citeam deunăzi “Ierarhiile cereşti” ale Sfântului Dionsie Areopagitul. Şi în acea carte scrie că există nouă ceruri, al zecelea fiind al lui Dumnezeu. Sunt structuri superioare oamenilor, structuri ce au evoluat sau au fost aşa creaţi. Eu cred că sunt evoluaţi, măcar până la un anumit nivel. Ei, aşa cum există mai multe niveluri de existenţă şi, de ce nu, de conştiinţă în ceruri, tot aşa există şi niveluri de conştiinţă pe Pamânt. Sunt straturi, straturi. Unii se „integrează”  în straturile inferioare, alţii în straturile superioare. Acum, ce îi face pe unii să fie mai “sus” iar pe alţii mai “jos”?

Simplu. Conştiinţa şi implicit vârsta fiecarui spirit. Trebuie să fac o paranteză şi să spun că noi nu suntem corpul fizic pe care-l vedem în oglindă. Noi de fapt  suntem un spirit  ce are câteva miliarde de ani vechime sau vârstă, şi care ne tot încarnăm şi reîncarnăm la nesfârşit. De fapt o să fie şi un sfârşit. Dar mai durează. Revenind... deci nivelul de conştiinţă ne determină locul sau spaţiul sau cerul unde vom ajunge după ce vom pleca din această lume. Unde vom ajunge provizoriu.

Să fiu mai concret. Oamenii care au o vârstă mai mică şi deci mai puţine încarnări au un nivel de conştiiţă jos. Aceşti oameni nu au capacitatea de a percepe pe Dumnezeu şi structurile superioare nouă. Ei cred că numai ceea ce se vede există şi lumea se rezumă doar la ceea ce este vizibil. Dar trebuie reţinut că nu sunt de “condamnat”  căci şi cei cu o conştiinţă superioară au trecut prin acest stadiu. Este un stadiu obligatoriu. “orice călătorie lungă începe cu un prim pas” spune o vorbă înţeleaptă. Ca să ajungi în clasa a doisprezecea trebuie să începi şcoala cu clasa întâi. Singura lor problemă care merită a fi condamnată ar fi că în baza liberului lor arbitru nu acceptă sub nici o formă “altceva” fiind şi categorici.

Oamenii sau spiritele, să fiu mai corect, care au o vârstă mare au şi o conştiinţă ridicată, ceea ce îi permite să trăiască cu certitudinea existenţei structurilor superioare oamenilor, şi chiar să comunice cu ele.

 Atunci când se vor pleca de pe Pământ aceste spirite se vor întoarce în cerul corespunzător nivelului de conştiiţă atins. Se vor întoarce în acelaşi cer sau mai sus.

În funcţie de progresele făcute.

    

 

Premiul Nobel

Am găsit un mail remarcabil. Cu toate că nu este „pe lungimea de undă” a blogului, totuşi, am decis sa-l public(după ce i-am verificat veridicitatea) în onoarea acestui mare om.

În 1985 românii trăiau exagerările epocii de aur impuse de regimul Ceauşescu. Deşi în ţară sărăcia era lucie, aspiraţiile lui Nicolae Ceauşescu nu ţineau deloc cont de această stare de fapt. În ciuda alimentelor date pe cartelă, a întreruperilor repetate de curent electric, a lipsei căldurii din apartamente, Ceauşescu spera în acea perioadă să obţină nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace... 

Se făcuseră toate demersurile în acest sens. În acest context, decernarea acestui premiu era aşteptată cu mare interes de clasa conducătoare. Şi, surpriză! România câştigă, într-adevăr, Premiul Nobel ! Şi încă o surpriză: nicidecum pentru Nicolae Ceauşescu!

În acel an Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizaţiei "International Physicians for the Prevention of Nuclear War" (în traducere, "Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear"). Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român! Nu era un român emigrant, care fugise din tară, ci un român care trăia în România condusă de Nicolae Ceauşescu. Numele său este  IOAN MORARU  şi, spre jena naţiunii noastre uneori nerecunoscătoare, a rămas încă  un ilustru necunoscut printre compatrioţii săi. După ce a primit celebra distincţie, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând ierta şi trece cu vederea că alt român "i-a furat premiul lui Ceauşescu..."

Ioan Moraru, un laureat Nobel în anonimat, a murit în 1989, doar cu trei zile înainte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină.... Domnia sa a continuat munca de cercetare începută de Victor Babeş în domeniul anatomiei patologice, remarcându-se prin numeroase descoperiri de profil. A condus Institutul de Anatomie Patologică din Bucureşti, în acest loc unul din amfiteatre purtându-i acum numele.

Premiul Nobel pentru Pace primit la Oslo, în 1985, Moraru l-a împărţit cu doi colegi: un rus şi un american. Este vorba de Mihail Kuzin, din fosta URSS şi Bernard Lown, din SUA. Cei trei se cunoşteau din anii '60 şi, la iniţiativa lui Moraru, ei  au decis să înfiinţeze o Organizaţie mondială pentru prevenirea războiului nuclear. Cu atât mai mare este meritul acestui savant român, ajuns la conducerea acestei Organizaţii, în condiţiile în care el nu a reuşit în România de atunci să înfiinţeze o filială a acesteia şi la Bucureşti, deşi încercase aşa ceva.

Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat marele Premiu Nobel! De altfel, Ioan Moraru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut şi a trăit în România. Ceilalţi laureaţi: George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american, născut în România, specialist în biologia celulară, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve. Elie Wiesel, un scriitor evreu american originar din Sighetu Marmaţiei, supravieţuitor al Holocaustului, a primit Nobelul pentru Pace în 1986. Herta Muller, născută în Banat, a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania .

despre Cer si anticer

Mă uitam aseară la televizor, de fapt mai bine spus am încercat să mă uit aseară la televizor...numai filme cu îngeri ai întunericului. Rămâi surprins la ce se uită lumea.

Aş vrea să spun câte ceva despre ceea ce am văzut. În realitatea nostră, chiar dacă pecepem sau nu, există mai multe Ceruri. Există zece Ceruri şi un anticer. Să fiu mai explicit...

În primul Cer, există Îngeri. Sunt oamenii ce au evoluat când Pământul era în stadiu de lună.

În al doilea Cer există Arhangheli. Sunt Îngerii evoluaţi la cerul superior lor.

În al treilea Cer există Arhaii. Sunt Arhangheli evoluaţi la cerul superior.

Şi tot aşa cu Stăpâniri, Domnii, Puteri, cu Serafimi cu Heruvimi sau Tronuri.

În paranteză fie spus că există şi pentru evoluţia oamenilor există zece “ceruri”, sau etape de evoluţie. Şi omul evoluează de la cerul doi la cerul trei, la cerul patru şi, tot aşa până la cerul nouă. La al zecelea cer eşti Înger. Şi apoi îţi începi evoluţia în ceruri şi nu mai eşti obligat să te reîncarnezi. Aşa se poate explica de ce oamenii au niveluri de Conştiinţă diferite. Conştiinţă ce nu are legătură cu inteligenţa. O repet! Inteligenţa este expresia vieţii actuale, iar Conştiinţa este expresia tuturor vieţilor de până acum. Este expresia evoluţiei spiritului în toate vieţile lui. În toate încarnările lui. Şi reîncarnările lui. Şi reîncarnările lui… De aceea inteligenţa nu are nicio legătură cu Conştiinţa.

Nivelul de Conştiinţă corespunde cerului în care te afli. Cu cât nivelul Conştiinţei este mai înalt, cu atât cerul în care te afli este mai sus. Şi prin urmare evoluţia ta se apropie de sfârşit. Mă rog, evoluţia de pe Pământ. Ajungând la stadiu de Înger, începi un alt “capitol” al evoluţiei tale.

Voiam să spun de ceruri şi de anticer. După cum vedeţi există multe fiinţe evoluate. Pe multe trepte. La anticer este simplu. Există la stadiu de îngeri. Aşa numitele  fiinţe ale întunericului sunt la stadiu de îngeri. Aşa că puterile lor sunt limitate. Adică sunt mai mari decât a oamenilor, căci sunt mai evoluaţi decât oamenii, excepţie făcând Îngerii ce s-au încarnat pe Pământ la voia lor, pentru a ajuta la evoluţia omenirii. Dar, peste Îngeri există Arhangheli, Arhai, Stăpâniri, Heruvimi, Serafimi, şi mulţi alţii ce au puteri cu mult peste ai acestor îngeri ai întunericului. De aceea mă întreb de fiecare dată şi mă minunez în acelaşi timp, de ce L-o fi ispitit diavolul pe Iisus în pustie. Căci distanţa dintre puterile lor şi înţelegerile lor este aşa de mare, încât nici nu ma miră ca Iisus a rezistat tentaţiei. De fapt această tentaţie nu avea sorţi de izbândă dinainte de a începe. A fost absolut inutilă.

În concluzie fie spus că răul şi-a oprit evoluţia, dar iubirea şi-o continuă. La nesfârşit.

Lumea nevazuta

Mereu auzeam o expresie despre cât de mică este lumea ce poate fi explicată stiinţific şi cât de mare este cealaltă. Dar nu înţelesesem niciodată cu adevărat.... În momentul în care înţelegi cu adevărat, simţi că te trezeşti cumva, simţi un sentiment caracteristic, unic. Nu stiu cu ce să-l compar. Oarecum cu teama, dar nu este teamă... este realizarea, este perceperea lumii ce te înconjoară. Şi îţi dai seama cât de ignorant erai până în acel moment. Ştiai că există şi alte lumi, dar nu realizai asta în adâncul tău... e complicat de explicat... 

Există două feluri de oameni. Prima categorie este cea care nu crede nimic decât dacă vede. Sunt multe de discutat aici. Văzul este doar unul din cele cinci simţuri pe care le avem (ştiinţific). Dar dacă ne-am fi născut toţi orbi, n-ar mai fi existat nimic? Pentru cei orbi oare Soarele există? Pentru noi toţi oare alte galaxii există? Căci nu le-au văzut nimeni. Sau doar o foarte mică parte dintre oameni. Şi poate nici nu le-au văzut în mod direct. Poate doar le-au dedus existenţa. Mă rog pe unele le-au văzut, cu siguranţă. Cele de aproape, din jurul galaxiei noastre. Căci există fotografii. Dar, de ce să-i credem? Poate ne mint. Poate nu există decât câteva galaxii, şi atât. Căci restul nu se văd în mod direct.

Quarcii or exista? Căci câţi dintre pământeni i-au văzut? Poate este o conspiraţie a unora să ne facă să credem că există. Şi de fapt ei să nu existe... să ne facă să CREDEM... Îngerii or exita? Păi, I-a văzut cineva? Şi, dacă i-a văzut, cine i-a văzut? Este de încredere? Nu cumva o fi vreun şarlatan? Este cumva vreun fizician renumit, să-l putem crede? Căci dacă este vreun „suflet” amărât, este el demn de încredere?

A doua categorie de oameni este cei care cred şi fără să vadă. Eu cred că această categorie de oameni este mai aproape de Adevăr. Aerul, nu-l văd, dar cred că există. Nici oxigenul din aer nu-l văd, dar cred că există. Cu toate că, sunt sigur că l-au văzut foarte puţini dintre oameni. Rudolf Steiner spunea în cartea sa „Ierarhiile spirituale” următoarele: “De fapt noi suntem înconjuraţi tot timpul de evenimente spirituale şi de entităţi spirituale.Tot ceea ce se petrece din punct de vedere material nu este decât expresia unor realităţi spirituale, şi toate lucrurile care ne întâmpină sub formă materială sunt numai învelişul exterior al unor entităţi spirituale”.

Spirite există. Sunt studii întregi legate de ele. Şi filmuleţe prin care le poate vedea toată lumea. Dar, este într-adevăr adevărat? Dacă sunt falsuri? Cel care a văzut spiritele este cumva vreun profesor universitar, demn de încredere, sau este vreun tercea-bercea, un oarecare...

Arhangheli există. Chiar eu însumi l-am văzut pe Arhanghelul Mihail. Dar, nu o fi fost vreo închipuire?

Isus există. A existat în istorie. Sau nu…Chiar o fi zis şi o fi făcut toate acele ce le scrie prin Biblie?  Sau or fi doar chestii scrise să ne bulverseze minţile şi să ne poate conduce biserica!

Dumnezeu există. L-a văzut cineva? Sau nu există...

Vă spun că în fiecare zi Îl vedeţi pe Dumnezeu, dar nu vă daţi seama! Universul şi vidul există printre noi şi în noi, dar nu vă daţi seama. Îngerii, Arhanghelii, spirite de lumină, toate există printre noi, dar nu ne dăm seama.

Întocmai aşa cum pentru  un elev de clasa a II a nu există chimie, fizică atomică, sau matematici superioare, tot aşa, pentru stadiul unora de evoluţie, nu există Îngeri, Arhangheli, Serafimi, Heruvimi...

Deocamdată...

Compasiunea

Astăzi am simţit, în sfârşit, Compasiunea! Am tot încercat să îmi explic ce este Compasiunea. Am tot citit, dar nu pot spune că am înţeles-o până astăzi. Tot încearcă diverşi oameni să o definească, dar tot nu o simţi. Astăzi, în sfârşit, am simţit-o. N-am să încerc să spun ce am simţit, ci doar că este un sentiment extraordinar, un sentiment înălţător! Ma bucur nespus că am avut, sau că mi s-a dat ocazia să simt acest sentiment. 

Dar, cum s-a întâmplat...

Noi toţi suntem Unul. Dumnezeu este Tot ce ne înconjoară. Noi suntem Tot. Noi suntem aceeiaşi. Nu există nici o diferenţă între noi, oameni, noi animale, noi vegetale. Tot ce are viaţă suntem Aceeiaşi. Nu este nici o diferenţă. Toţi suntem Unul.

Este o teorie cum că există o singură particulă care, în anumite condiţii, se depasează cu viteză infinită şi determină manifestări diverse. Mai explicit... o particulă care se deplasează cu viteză infinită între două puncte nu este percepută ca o singură particulă, ci ca două sau mai multe particule care staţionează în punctele respective. Închipuiţi-vă, mergând pe stradă, că absolut totul este alcătuit dintr-o singură particulă, acea particulă din care sunteţi alcătuiţi şi voi. Tot, dar absolut Tot este alcătuit dintr-o singură particulă ce se mişcă cu viteze cu mult mai mari decât viteza luminii, practic cu viteze infinite, după traectorii bine definite, ce stabilesc  geometria sacră. Tot ceea ce există este format dintr-o singură particulă. Practic nu există trecut, prezent  şi viitor, ci doar ACUM.(voi reveni cu această problemă).

Privind lumea astfel vei vedea că tu eşti acelaşi cu cel care trece pe lângă tine, că tu eşti acel copac, că te identifici cu Totul! De-abia atunci apare Compasiunea. De-abia atunci apare acest sentiment de frăţie, de dragoste, de iubire necondiţionată faţă de Tot Ceea ce Este. 

Asta este de fapt Compasiunea. Minunat sentiment. Multumesc căci mi s-a permis trăirea acesteia!

 Gata. Pa.